Minunata platformă nouă

Nimic nu a fost cumpărat mai scump decât puținul motiv și sentimentul libertății care constituie acum mândria noastră. 

 

Friedrich Nietzsche, Aurora, 1881

 

Despre cum m-am decis pentru varianta finală a proiectului Kane v-am povestit deja în introducerea mea în Guerrilla Câmp 2. Aș vrea să va povestesc despre ceea ce voia să fie el la început, și înca sper să devină într-o zi.

Acum zece ani m-am întors din România, după 25 ani trăiți în Italia, la Milano. Când m-am întors eram conștient, chiar dacă nu în deplin, de lipsurile majore ale acestei țări, le știți și voi și nu e cazul să facem politică și polemică aici. Totuși in România m-am născut, așa că aici m-am întors.

Va povestesc o scurtă întâmplare din viață mea, că să va bag, sper, un pic în context. 

Când eram la liceu îmi amintesc foarte clar de o zi. Am ajuns acasă cu rezultatul unei teme la care luasem cea mai mare notă din clasa la germană (o raritate, dacă nu chiar un unicat pentru mine), eram entuziasmat la gândul să le povestesc alor mei de mare mea reușită. Nota respectivă nu era 10, nici 9, nici 8, ci 7. Dar tot, cea mai mare din toată clasa! Întru pe ușa și declar învingător: “Am fost cel mai bun la germană!”. Mama mă felicita, bunica mă felicita, tata îmi spune: “Foarte bine, nu e așa că e plăcută senzația de avea un 10 în buzunar?”. Îi comunic că nu am luat 10, ci 7, dar totuși, cel mai bun!

Acum vine prima replică a tatei: “Cristi, nu mă interesează ce au făcut ceilalți, mă interesează ca tu să fi cel mai bun, și asta nu înseamnă să iei 7, înseamnă să iei 10. Ține minte asta, pentru că dacă te iei mereu după ce fac ceilalți, riști să rămâi în mediocritate.”. Răspunsul m-a frapat un pic… mai mult. Fusesem totuși cel mai bun din clasa… “Dar nu am cum să iau 10, e imposibil să iau notă asta!”. A două replică a tatei: “Nu mai pune NU în față, mereu încearcă, încearcă cât poți de mult, să faci cel mai bine. NU pot nu există, există doar NU am încercat.”.

Cu siguranță mai toți am auzit astfel de învățăminte de la ai noștri. Nu știu pe voi, dar pe mine m-au marcat profund aceste două replici. Nu am luat niciodată 10 la germană, dar am luat la matematică, la fizică, și la informatică. Și, da, a fost plăcut să mă nota 10 în buzunar. Nu am fost niciodată cel mai bun la școală sau la facultate, dar am încercat să fac ce am știut cel mai bine.

Care e contextul?

După 4 ani ce eram din nou în România, s-a întâmplat ceva, ceva trist, Colectiv. Din ziua aia din ce în ce mai des mă gândeam la cum ar putea fi îmbunătățita situația în primul rând al sănătății în România și inevitabil cu gândul ajungeam în multe alte arii, precum educația, birocrația și tot așa. Mi-am dat seama că mai toată infrastructură statului din România are câte o problema, mai mică sau, de cele mai multe ori, mai mare. Mă gândeam constant la cum ar fi putut să fie rezolvate problemele respective. Prin deformare profesională, soluțiile mele aveau mereu la baza informatică, digitalizarea. În timp și în spațiul public a început să se vorbească din ce în ce mai mult despre această soluție. Dar vorbele nu duc mereu la fapte și implementările nu sunt mereu cele mai fericite.

Deci că să revin de unde am plecat: cu ce gând am pornit atunci când Kane încă nu avea un nume. O platforma a statului, unică și care interconectează ministerele între ele, cu o baza de date mare, enormă, care să aibă că element principal același element care e, sau ar trebui să fie, principal în orice stat, datorită căruia un stat există: cetățeanul, omul.

O baza de date în care să fie stocate informațiile ce leagă cetățenii de stat (istoricul medical, taxele de plătit și plătite, școlile absolvite, locul de muncă prezent și cele trecute, chiar și salariul). Toate astea să poată fi consultate de medici în spitale, bugetari la ghișee, angajații ministerelor de interne și finanțe, și chiar de poliție, de ce nu? Dar mereu în interesului cetățeanului, nu în detrimentul lui, nu în forma unui abuz.

O utopie o să spuneți voi. Poate. Dar dacă același sistem ar fi controlat chiar de elementul lui de baza, cetățeanul? Controlat prin transparență, prin permisiunea cetățeanului ca anumite instituții să aibă acces la informațiile lui?

Nu, nu e o utopie, e doar vorba de voință. Dacă sistemul de gestionare a bazei de date este programat, adică codul e scris pentru al face să funcționeze în felul asta, nimic nu e utopic. E doar vorba de muncă, dacă se vrea se poate, va garantez.

Din punct de vedere tehnic nu e nicio barieră.

Cum garantezi faptul că nimeni nu a umblat la codul sursă? Semnatură digitală a codului (SHA – 2, de exemplu), mereu dată publicului, mereu verificabilă nu în scurt timp, ci instantaneu. În scurt timp mi-am dat seama însă că nu voi putea merge niciodată la nicio instituție a statului în momentul de față cu o astfel de idee, pentru că nu există această voință. Așa că m-am gândit să mă rămân la acel element baza, cetățeanul, omul.

Și cum îl aduc pe om într-o astfel de platformă? Printr-o rețea socială. Diferența e că nimeni, nici eu, cel care o programează trebuie să poată vreodată să profite de aceste date.

De aici următoarea provocare: cum mă exclud pe mine însumi din acest proces, cum pot garanta 100% că nu voi profită de datele cetățenilor?

Răspunsul există, îl am, dar nu e îinca momentul, trebuie înca sa ma gandesc la absolut toate aspectele și nici nu e cazul să mă întind mai mult decât am făcut-o deja.

Va las cu melodia de mai jos.

 

https://www.youtube.com/watch?v=w8KQmps-Sog

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău